Majoritatea WeBlog

Daca pe 31 Martie a fost ultima zi de recesiune a Romaniei, din 1 Aprilie au inceput sa apara si primele semne ale iesirii Romaniei din recesiune, s-au inchis cateva zeci de spitale, s-au anuntat disponibilizari din institutiile subordonate Ministerului Finantelor si se plafoneaza salariile profesorilor din ratiuni de echitate.
Despre inchiderea spitalelor si transformarea lor in camine de batrani nu am sa vorbesc deoarece am dezbatut acest subiect relativ recent.
Intentia de disponibilizare de la finante a devenit publica dupa ce o adresa interna semnata chiar de ministrul finantelor a ajuns in presa. In aceasta adresa se punea in vederea conducatorilor institutiilor subordonate faptul ca bugetul ministerului de finante nu suporta plata salariilor actuale, motiv pentru care se “recomanda” reduceri de personal iar acestea ar trebui facute in liniste.
Evident ca acei angajati care vor fi disponibilizati vor fi printre primii, impreuna cu bolnavii evacuati din spitalele inchise, care vor vedea iesirea din recesiune cu ochii lor, daca se vor bucura sau nu este alta discutie.
Referitor la profesori si plafonarea salariilor acestora, ce sa mai spun? Mi s-a parut insa simpatica explicatia data de Boc si care spunea ca doreste ca prin aceasta masura sa elimine inechitatile din sistemul de educatie prin care profesorii care actionau statul in justitie pentru ca nu aplica o lege sa nu o mai poata face. Iar asta are ca rezultat eliminarea diferentei de venituri intre cei care merg la proces si cei care nu; egalitarismul asta insa parca imi aminteste de ceva.
Nu mai vorbesc de importanta educatiei pentru un popor, pentru ca rezultatele educatiei precare pot fi vazute zilnic si oriunde, insa daca ne gandim logic la motivul pentru care s-a ajuns aici vom putea vedea paradoxul:
1. S-a promis cresterea salariilor profesorilor cu 50% chiar inainte de alegeri si s-a vot dupa care promulgat aceasta lege cu mare tam-tam pentru a avea o expunere si un impact maxim;
2. Dupa alegeri s-a invocat “greaua mostenire” si s-a amanat aplicarea legii despre care vorbeam;
3. S-a intrat in recesiune/criza desi Romania “refuza sa intre in criza” si salariile bugetarilor, printre care si profesorii, au fost diminuate cu 25%;
4. S-a iesit din recesiune, cel putin dupa capul lui Boc, si salariile profesorilor se plafoneaza la valoarea actuala.
Ar fi de-a dreptul de ras daca nu ar fi atat de tragic insa nu putem sa nu ne gandim ca in loc de o crestere ne-am ales cu taieri dupa care totul se blocheaza la nivelul “taiat”.

Exista in Romania tot soiul de bugetari, unii dintre ei mai norocosi si altii mai putin. Astfel exista asa-zisele companii cu capital majoritar de stat. Aceste companii, desi sunt partial finantate de la bugetul de stat si gestioneaza diverse resurse ale tarii, nu intra in categoria bugetarilor. Asa am putut vedea in ultima perioada cum pentru anumiti bugetari, mai norocosi, masurile anticriza ale guvernului Boc nu se aplica, si aici putem sa ne gandim la CFR, SNR, RATB etc.

Practic, ramane ca masurile anticriza sa fie suportate de bugetarii mai putin norocosi din invatamant, sistemul medical sau administratia publica si bineinteles de catre pensionari. Ar putea spune cineva ca aceste sisteme bugetare sunt ineficiente si ar trebui sa fie optimizate.

Aceasta optimizare, insa, ar trebui facuta in urma alcatuirii unui plan, a unei strategii, altfel nu se va realiza decat generarea de haos social.

De ce spun asta? Pai este foarte simplu – ideea de baza a acestor masuri este reducerea cheltuielilor bugetare, pe de o parte si cresterea incasarilor la buget, pe de alta parte. Ei bine, logic ar fi ca odata cu disponibilizarile pregatite in sistemul bugetar sa se creeze premisa angajarii disponibilizatilor in alte sectoare ale economiei, iar cel care se presupune a absorbi aceasta forta de munca este sectorul privat. Problema este ca sectorul privat nu este deloc incurajat sa absoarba aceasta resursa deoarece s-au luat masuri haotice si in ceea ce priveste firmele. Se tot vorbeste ca pastrarea cotei unice la 16% are darul de a incuraja sectorul privat, insa nimeni nu spune ca un patron, in afara de cei 16% impozit pe profit, mai plateste si 19% TVA, dar si 16% impozit pe dividende. Asadar, cu o impozitare de 51%, cum reiese dintr-un calcul simplu, nu pare ca sistemul privat ar fi foarte incurajat. In alta ordine de idei, pentru ca un privat sa angajeze o noua persoana, de cele mai multe ori va negocia suma neta pe care viitorul angajat o va primi, el urmand sa suporte taxele aferente, aproximativ 70%, compuse din CAS, somaj, impozit pe profit etc.

Asadar este lesne de inteles ca fara un suport real din partea statului, sectorul privat nu va putea absorbi prea mult din cei disponibilizati, iar cheltuiala va ramane tot in carca statului care nu va mai plati salariile, dar va plati ajutoare de somaj. In plus se va confrunta si cu o crestere rapida a ratei somajului, dar si cu probleme sociale grave.

Ma uitam zilele trecute la proiectul de buget pentru 2010, cel pentru care se agita politicienii ca sa treaca de parlament cat mai repede pentru a se primi transa de la F.M.I.

Toate bune si frumoase pana aici, insa nu am putut sa nu remarc faptul ca in urma aprobarii legii privind responsabitatea fiscala (cea care nu permite decat maxim 2 rectificari bugetare, dupa ce bugetul a fost votat), aproape toti ministrii au avut grija sa-si bugeteze din plin diverse sume pentru salarii de merit, calatorii in strainatate etc. Cand am spus aici “din plin” ma refer la cresteri fata de alocarea din 2008 de 3, 4, 5 sau chiar 10 ori. Nu pot sa nu ma intreb, in cazul asta, criza e doar la noi, muritorii de rand?

In alta ordine de idei, pentru a se ajunge la indeplinirea conditiilor impuse de F.M.I. vor fi necesare disponibilizari realizate in sistemul bugetar, ceea ce determina o crestere a somajului. Somerii nu mai produc, ci doar consuma (ajutor de somaj), ceea ce face ca economia la bugetul de stat sa nu fie chiar asa mare cum se gandesc unii. In plus de asta, datorita impozitului forfetar si a politicii de taxe si impozite, multe firme tind sa-si restranga activitatea punand alti oameni in situatia de a-si cauta un loc de munca. In concluzie, 2010 pare a fi un an apocaliptic pentru romani, care nu prea vor mai avea solutii si incepe sa semene putin cu ’89 cand populatia s-a ridicat impotriva puterii din exact aceleasi motive – lipsurile. Niciunul dintre cei care in decembrie ’89 au participat la evenimente nu a facut-o pentru 30 canale TV, supermarketuri sau telefoane mobile.